vineri, 17 martie 2017

Comparatia intre generatii

Recunosc: si eu am spus asta - Pe vremea mea, la 10 ani, eram cu cheia de gat, mergeam singura la scoala, imi puneam singura mancare, spalam singura, de mana, bentita de par si cravata de pionier, citeam fara sa ma indemne nimeni, prin clasa a 7-a ca sa reusesc la liceul pedagogic m-am apucat sa studiez scrisul de abecedar si mi-am transformat radical uratenia de caligrafie, mesteream, stiam sa cos singura nasturi...
Recunosc, si eu am spus asta copilului meu, am spus si copiilor mei din clasa.... Dar m-am oprit. Nu e bine. Nu e bine deloc. E ca si cum m-as compara cu parintii mei care probabil atunci cand erau copii mergeau la prasit si la sapa pe la 10-14 ani, care aveau grija de frati mai mici... Si nu, eu nu am fost la prasit porumbul si nici de frati nu am avut grija. 

Comparatia intre generatii nu e buna, nu e corecta, 
nu e dreapta, nu e obiectiva. 



Parintii si profesorii care au inceput sa citeasca literatura de parenting, nu mai fac asta. Nu ii mai compara pe copiii lor cu ei cand erau mici. Exista insa si persoane care inca duc la nesfarsit aceste comparatii. Sunt prinsi in bucla nostalgiei propriei copilarii si uita prezentul. 

Copiii de azi sunt altfel. Au alt mediu, alta hrana, alt statut. Alt acces la informatie, alte aspiratii, alte obiceiuri, alte nevoi. A ne intreba retoric cu ochii dati peste cap: Doamne, noi cum am supravietuit pe vremuri?! e de prisos. Fiecare timp e altfel. Si azi copiii nostri se lupta pentru supravietuire. Dar nu vedem asta. E o alta forma, poate mai crancena in alta directie, dar exista. 

Luat in mic, fir cu fir, in minusculul momentului, fiecare zi e o lupta (si pentru adulti si pentru copii). Ne straduim sa fim buni, drepti, sa reusim, sa fim multumiti de noi si de ce facem, sa ii multumim pe altii, sa ajutam, cautam sa fim ajutati, intelesi, sa punem o paine pe masa, sa ne fie cald, sa lasam grijile deoparte, sa rezolvam probleme... E frumos asa, cu provocari, obstacole, bucurii si nevoi. 



Cum sa-l faci pe copilul tau sa iubeasca matematica pentru ca tie iti placea si erai olimpic? Sau cititul? Cum il faci sa fie responsabil pentru ca tu erai responsabil la varsta lui? Cum il faci sa se descurce singur pentru ca tu erai toata ziua cu cheia de gat printre blocuri? Exista mii de postari pe siteuri si pe bloguri de parenting si de educatie, mii de randuri scrise prin carti. Cred ca o solutie general valabila nu exista la Cum sa il faci pe copilul tau sa .... Nu exista pentru ca vrei sa il faci sa fie ca tine. Te asezi in fata lui, mental si vrei sa ii fii model. Crezi ca daca tu ai ajuns acum sa ai un job, o familie si o casa esti un model de urmat. Eu am stat cu cheia de gat si lucram singur la mate si uite ce bine am ajuns, fa la fel. 

As vrea ca a mea sa fie ca mine. Eu stiam la 10-12 ani ce vreau sa ma fac. Ea nu stie. Habar nu are. Nu stie ce i se potriveste. Nu inca. Nu face absolut nimic din ceea ce imi place mie sa fac. Nu e copia mea fidela. Dar as fi vrut. Acum nu mai vreau. Cand ne eliberam noi, parintii, de cordonul acesta, copiii devin altfel. O colega a Elizei, venita la noi la masa, nu se foloseste de cutit sa taie carnea. Nu stie sa faca asta. E super buna la scoala, inoata excelent, face tot felul de cursuri de pictura, de muzica... M-am oferit sa o ajut cu manuirea cutitului, sa portionez eu bucata de friptura. Nu m-a lasat. Mi-a spus ca vrea sa incerce singura, ca mama nu o lasa sa faca aproape nimic si uite, acum nu stie sa foloseasca nici cutitul. Zambea amuzata. Era hotarata. Asa cum e si a mea. Hotarata sa fie altfel, nu cum vrem noi, sa fie diferita, unica, originala. De ce ma opun? Mi-e greu sa nu ma opun. Am senzatia ca nimic din ce face nu e bine. Dar e doar o senzatie. E doar perceptia mea. 

Gandul acesta ca Eu stiu ce e mai bine pentru tine cred ca nu a fost valabil in nicio generatie. E doar o senzatie subiectiva ca stim mereu ce e mai bine pentru copiii nostri. Nu stim mereu. Si nu stim mai ales ce e mai bine pentru ei in ceea ce priveste mintea si sufletul lor. Pentru ca ce e in mintea noastra, nu e si in mintea lor. Cum trecem de bariera asta? Nu e vorba aici de valorile morale. Ci de deciziile pe care ii lasam sa le ia, de libertatea pe care trebuie sa o aiba. E greu. Dar nu-i asa ca deja va ganditi ca voi, parintii, trebuie sa puneti undeva, totusi, o bariera libertatii pe care i-o acordati? Punem bariere, fixam modele sau ii invatam sa ia decizii? 

Tu ce parere ai? 

Ema 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu